Febra –
4 decembrie, ora 16.00
Cred că spectacolul se încadrează cu totul în titlul festivalului, Interferenţe, pentru că este vorba despre un text scris de un autor american, jucat de o actriţă româncă trăind la Paris şi în regia unui suedez care trăieşte în Franţa la rândul lui, textul fiind spus în engleză la un festival al unui teatru în limba maghiară din România.
Cred, însă, că ar fi fost mai bine să fi fost spus textul în româneşte. Simona Măicănescu, chiar dacă trăieşte la Paris şi joacă teatru uneori şi în franceză, este o actriţă de limbă română şi limba română i-ar fi fost mai apropiată ei, în primul rând, şi în al doilea rând pentru public, pentru că, totuşi, majoritatea celor din public nu erau vorbitori nativi de engleză. Pentru vorbitori nativi de maghiară ar fi fost, desigur, soluţia traducerii la cască, în schimb o parte dintre spectatori, cei vorbitori de română, ar fi prins mai bine textul. E un text care vorbeşte despre lucruri un pic complicate şi să le auzi într-o limbă străină care, în plus, nici nu se aude foarte bine...
Şi pe urmă mai este o chestiune aici imputabilă regizorului care, aşa cum a făcut mizanscena cu spotul de lumină pe actriţă, creează un fel de barieră de întuneric care o separă de public. Noi, cei din sală nici nu-i vedem chipul foarte bine, iar ea nu ne vede pe noi şi atunci e foarte riscant pentru un actor singur pe scenă – care nu are alte puncte de sprijin, nu are parteneri, e un spectacol fără decor, fără nimic altceva – să nu vadă nici spectatorii, să nu poată să comunice într-un fel cu ei. Nu trebuie, bineînţeles, să-i bată pe umeri, dar o legătură din priviri măcar cred că e importantă. Aici, neexistând asta, puţin oamenii au rămas departe de ceea ce se întâmpla pe scenă.
Cred, însă, că ar fi fost mai bine să fi fost spus textul în româneşte. Simona Măicănescu, chiar dacă trăieşte la Paris şi joacă teatru uneori şi în franceză, este o actriţă de limbă română şi limba română i-ar fi fost mai apropiată ei, în primul rând, şi în al doilea rând pentru public, pentru că, totuşi, majoritatea celor din public nu erau vorbitori nativi de engleză. Pentru vorbitori nativi de maghiară ar fi fost, desigur, soluţia traducerii la cască, în schimb o parte dintre spectatori, cei vorbitori de română, ar fi prins mai bine textul. E un text care vorbeşte despre lucruri un pic complicate şi să le auzi într-o limbă străină care, în plus, nici nu se aude foarte bine...
Şi pe urmă mai este o chestiune aici imputabilă regizorului care, aşa cum a făcut mizanscena cu spotul de lumină pe actriţă, creează un fel de barieră de întuneric care o separă de public. Noi, cei din sală nici nu-i vedem chipul foarte bine, iar ea nu ne vede pe noi şi atunci e foarte riscant pentru un actor singur pe scenă – care nu are alte puncte de sprijin, nu are parteneri, e un spectacol fără decor, fără nimic altceva – să nu vadă nici spectatorii, să nu poată să comunice într-un fel cu ei. Nu trebuie, bineînţeles, să-i bată pe umeri, dar o legătură din priviri măcar cred că e importantă. Aici, neexistând asta, puţin oamenii au rămas departe de ceea ce se întâmpla pe scenă.
Am vorbit cu actriţa mai demult chiar despre acest proiect, aşa că ştiu câte ceva din cum s-au desfăşurat lucrurile şi ştiu că a muncit foarte mult. E un lucru foarte dificil: dacă ar fi să luăm numai faptul că trebuie să vorbească atât, aproape două ore, fără obiecte de recuzită etc. – şi e foarte greu şi să modulezi astfel un text care e cumva teoretic în mare măsură (discută despre raportul clasic dintre săraci şi bogaţi, dintre fericiţi şi nefericiţi, dar discută puţin în termeni teoretici).
Altfel, e un spectacol împlinit, greu cum spuneam, şi foarte ambiţios. Nu am obiecţii la ea ca actriţă, am obiecţii la felul cum s-a creat relaţia dintre toate elementele, dintre text, actriţă şi public. Aş sublinia, în special, publicul.
georgescuAlice
(întrebată de zsigmondAndi)
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése