Cât e ceasul... în general (3.) - sau adevăratul jurnal al festivalului

eveniment Tadeusz Kantor

2 decembrie, ora 11.00

Ziua a doua a festivalului a debutat în forţă cu un omagiu adus creatorului de teatru polonez Tadeusz Kantor. Pictor, scenograf şi regizor, Kantor şi-a dedicat întreaga viaţă căutării unei forme teatrale prin care „viaţa să poată fi exprimată prin artă”. Spectacolele prezentate la Casa Tranzit, Wielopole, Wielopole (1980) şi Astăzi este ziua mea (1991), fac parte din ultimul ciclu de creaţie kantorian – Teatrul morţii – considerat de exegeţii operei sale (dar şi de Kantor însuşi, care dedică 26 de ani acestei etape de creaţie) expresia desăvârşirii artei sale. Ciclul se deschide în 1974 cu spectacolul artă poetică Clasa moartă care introduce o serie de teme, motive şi imagini recurente în toate producţiile ulterioare: Moartea, privită şi definită doar în raport cu Viaţa căreia i se opune, Copilăria, războiul, manechinele, obiectele readymade, expresie a „realităţii de cel mai jos rang” etc. Urmează apoi Wielopole, Wielopole în 1980, Lăsaţi artişţi să moară (1985), Nu mă voi întoarce niciodată (1988) şi Astăzi este ziua mea (1991).

Wielopole, Wielopole poate fi considerat un spectacol-madlenă deoarece sondează memoria copilăriei şi aduce în scenă „acele amintiri din copilărie care nu reprezintă nimic altceva decât momente, imagini sau »negative« pe care memoria copilului le selectează şi le reţine din cantitatea enormă de evenimente reale” (Tadeusz Kantor, A child’s memory). Două realităţi contrastante – un prim Wielopole, topos concret, oraşul natal al regizorului şi un al doilea, cel păstrat de memoria afectivă a copilăriei – sunt reconstruite aici în „camera copilăriei”.

Dacă Wielopole, Wielopole se centrează pe timpul copilăriei în încercarea de a restabili/regăsi acel mod inocent de a privi lumea (marchează, deci, un început), Astăzi este ziua mea este cu siguranţă producţia care anunţă un sfârşit. Kantor începe să lucreze la acest spectacol în 1989, însă nu va reuşi să o definitiveze, deoarece se stinge din viaţă la 8 decembrie 1990. Trupa Cricot 2 va duce mai departe proiectul, iar premiera mondială a spectacolului va avea loc pe 1 ianuarie 1991, la Toulouse. Privit în comparaţie cu celelalte producţii din acelaşi ciclu de creaţie, acestui ultim spectacol kantorian, deşi fundamental în acord cu poetica de la care se revendică, îi lipseşte însuşi „motorul” care dădea sens întregului: prezenţa autorului în mijlocul operei sale.

wohlEugen