cina în familie
12 decembrie, 20.00, un cort în curtea Muzeului de Artă
Afară ninge cu fulgi mari, iar eu mă grăbesc să ajung la Muzeul de Artă unde spectacolul Mothers închide ediţia actuală a Festivalului Interferenţe. În cort mă loveşte un miros de mâncare la care maţele mele reacţionează. Dincolo de un paravan se aude muzică, râsete şi îmi dau seama că e bună dispoziţie. Mă chinuie ideea că eu sunt distras de probleme cotidiene pe când dincolo de paravan nişte personaje „gătesc” un spectacol.
După ce reuşesc să trec de paravan văd „protagonistele”. Aflu că nu sunt actriţe profesioniste, iar carnea personajelor e de fapt o păcăleală a ambalajului de produs cultural, ele fiind în mod absolut real persoane. De-a lungul întregului performance am încercat să fac abstracţie că personajele sunt contopite în mod absolut natural cu persoanele.
Dar ce s-a întâmplat? Nu pot să afirm că era vorba strict de monoloage, pentru că nu a existat o convenţie teatrală clară, dar au fost mărturisiri a unor mame legate de viaţa lor. Pornind de la reţete (noi fiind plasaţi într-o sală de mese unde exista şi o bucătărie), mergând la discuţii cu specific feminin (despre corpul femeilor, despre menstruaţie) iar pe urmă la un dialog intercultural între monoloage (felul în care sunt oficiate căsătoriile în tradiţii diferite, naşterea şi moartea din jurul nostru). Întâlnirea interetnică dintre protagoniste şi public se delimita prin bucăţi muzicale menite, asemenea unei băuturi, să asigure o bună digestie.
„Spectacolul” a fost emoţionant, plin de umanitate şi cât se poate de aproape fiecărei persoane din public. A fost o cină memorabilă, care a încheiat festivalul cu bună-dispoziţie. Nu pot decât să aştept un mic dejun peste doi ani, în deschiderea următoarei ediţii de festival.
Afară ninge cu fulgi mari, iar eu mă grăbesc să ajung la Muzeul de Artă unde spectacolul Mothers închide ediţia actuală a Festivalului Interferenţe. În cort mă loveşte un miros de mâncare la care maţele mele reacţionează. Dincolo de un paravan se aude muzică, râsete şi îmi dau seama că e bună dispoziţie. Mă chinuie ideea că eu sunt distras de probleme cotidiene pe când dincolo de paravan nişte personaje „gătesc” un spectacol.
După ce reuşesc să trec de paravan văd „protagonistele”. Aflu că nu sunt actriţe profesioniste, iar carnea personajelor e de fapt o păcăleală a ambalajului de produs cultural, ele fiind în mod absolut real persoane. De-a lungul întregului performance am încercat să fac abstracţie că personajele sunt contopite în mod absolut natural cu persoanele.
Dar ce s-a întâmplat? Nu pot să afirm că era vorba strict de monoloage, pentru că nu a existat o convenţie teatrală clară, dar au fost mărturisiri a unor mame legate de viaţa lor. Pornind de la reţete (noi fiind plasaţi într-o sală de mese unde exista şi o bucătărie), mergând la discuţii cu specific feminin (despre corpul femeilor, despre menstruaţie) iar pe urmă la un dialog intercultural între monoloage (felul în care sunt oficiate căsătoriile în tradiţii diferite, naşterea şi moartea din jurul nostru). Întâlnirea interetnică dintre protagoniste şi public se delimita prin bucăţi muzicale menite, asemenea unei băuturi, să asigure o bună digestie.
„Spectacolul” a fost emoţionant, plin de umanitate şi cât se poate de aproape fiecărei persoane din public. A fost o cină memorabilă, care a încheiat festivalul cu bună-dispoziţie. Nu pot decât să aştept un mic dejun peste doi ani, în deschiderea următoarei ediţii de festival.
orosRafael
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése