Cât e ceasul... în general (35.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

Ivona, oglinda slăbiciunilor noastre

Duminică, 12 decembrie, Ora 17.00

Pentru mine, spectacolele cu piesa Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz se leagă de nişte foarte bizare neîntâlniri. Din motive obiective, dar mereu neprevăzute, am pierdut spectacolul regizat de Alexandru Colpacci, prezent în 2007 la Festivalul Naţional de Teatru, deşi aveam biletul în buzunar, nu am reuşit să văd producţia de clasă realizată realizată de Filip Odangiu cu studenţii Facultăţii de Teatru din Cluj şi, doar cu câteva zile în urmă, nu am putut să ajung la producţia teatrului Tamási Áron din Sfântu Gheorge, în regia lui László Bocsárdi, prezentă în festivalul Interferenţe. Am simţit, deci, că piesa dramaturgului polonez, atunci când în sfârşit voi reuşi să o văd reprezentată pe scenă, îmi va oferi o experienţă specială. 

Spectacolul Ivona, principesa Burgundiei, regizat de Attila Keresztes la Teatrul Wyspianski din Silezia, Polonia, a fost o astfel de experienţă. Lumea conturată de regizor este asemeni unui frumos şi strălucitor ambalaj care ascunde slăbiciuni umane, minciuni, ipocrizie. Decorul foarte sugestiv realizat de Bianca Imelda Jeremias, predominant alb, trimite înspre un spaţiu muzeal, expoziţional. În superbe costume negre, puternic machiate, personajele care ocupă acest spaţiu sunt asemeni unor păpuşi de porţelan, frumos realizate, dar, în acelaşi timp, fragile şi artificiale. Apariţia Ivonei (Agnieszka Radzikowska), personaj puternic umanizat, perturbă firavul echilibru al acestei lumi şi le oferă, prin contrast, o oglindă a propriilor lor slăbiciuni.

Pe rând, Principele Filip (Michał Rolnicki), Regele Ignaţiu (Grzegorz Przybył), Regina Margareta (Anna Kadulska) şi ceilalţi curteni cad sub vraja acestei fiinţe „odioase” care le tulbură liniştea. Pentru ca lumea lor grotesc absurdă să poată continua, Ivona trebuie să moară, însă nu oricum, ci accidental, ca să nu încarce şi mai mult conştiinţele acestor fiinţe prefăcute. Complice la o crimă „accidentală”, suficient de ipocrite pentru a declara cu superioritate că „toţi suntem muritori”, păpuşile de ceară îşi pot relua nestingherite rolurile în mascaradă.

Spectacolul începe şi se termină cu aceeaşi imagine statică, asemeni unui instantaneu fotografic, sugestie a faptului că această lume nu se va putea schimba niciodată. Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi aici.

wohlEugen