Cât e ceasul... în general (5.) - sau adevăratul jurnal al festivalului

sleep tight, my dear!

3 decembrie, ora 20.30

Am ajuns la spectacolul Vacation from History (Process_City Trilogy I) uşor supărat. Simultan, la sala mare a Teatrului Maghiar de Stat se juca Sfârşit de Partidă, în regia lui Krystian Lupa şi aveam să-l ratez. Am ieşit, însă, de la acest spectacol cu un zâmbet larg pe buze, deoarece a fost o experienţă teatrală care nu merita pierdută.
Spectacolul companiei croate Shadow Casters, scris şi regizat de Boris Bakal şi Katarina Pejovic, este prima parte a unei trilogii care, după cum mărturisesc creatorii lui, se bazează pe romanul Procesul de Franz Kafka. În Vacation from History, însă, această dimensiune livrescă trece într-un plan secund, lăsând spectatorilor o foarte mare libertate de interpretare. Sau de visare. Sau de imaginare.

„Nu trebuie să încercaţi să înţelegeţi ceea ce se spune. Nu e important.” Acesta este mesajul cu care a fost întâmpinat publicul, după care, rând pe rând, spectatorii au fost introduşi în sală unde primeau o pernă, o pătură şi îşi alegeau un pat în care să se întindă. Pe nesimţite, eşti „invitat” să redevii copil. Atmosfera este una familiară şi familială în acelaşi timp:  te simţi obligat să te culci deşi nu-ţi e somn (de câte ori, trimis la culcare cu forţa, nu-mi doream să cresc mare!), primeşti instrucţiuni „părinteşti” ferme – „lasă haina aici”, „aranjează perna”, „descalţă-te” – urmate de binecunoscutul „Somn uşor!” şi un zâmbet liniştitor. Luminile se sting, o scurtă perioadă de linişte, stai cu ochii în tavan şi te laşi purtat de gânduri. O multitudine de  zgomote, frânturi de conversaţie, cuvinte disparate şi gesturi te învăluie. „Adulţii” poartă, în şoaptă, o conversaţie serioasă. Se ceartă. Ba nu, spun glume. Vorbesc tare pentru o clipă, apoi, conştienţi parcă că tu dormi „în camera alăturată”, încep din nou să vorbească şoptit. Cineva intră, altcineva iese, sună un telefon. Sunt supăraţi? Sunt veseli? Despre mine, oare, e vorba? O siluetă se apropie de patul meu şi, instinctiv, mă prefac că dorm. Poate chiar reuşesc să aţipesc, dar ceva – un zgomot, un râset, o mişcare – mă face să deschid ochii. Ei sunt încă acolo, nu s-au culcat. Oare s-a întâmplat ceva?

Miza spectacolului este una foarte îndrăzneaţă şi este fără îndoială o reuşită. Un proiect de maturitate care, senzorial, recreează un mod de a percepe lumea specific vârstei copilăriei. Spaţiul reproduce detalii recognoscibile (paturi, scaune, o masă etc.), însă suficient de neutre pentru a putea fi investite cu sens de fiecare spectator care, asemeni unui copil care simte că i se ascunde ceva (poate din tonul fals şi expeditiv cu care i s-a spus „somn uşor”?), devine pe rând scenarist, regizor, erou chiar, al unui spectacol „de umbre” văzut prin gaura cheii sau pe sub pragul uşii şi auzit de sub plapumă.

wohlEugen

Nincsenek megjegyzések:

Megjegyzés küldése