Cât e ceasul... în general (13.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

râsete fără măsură

sâmbătă, 4 decembrie, 18.00

M-am înarmat cu multă răbdare, ştiind că spectacolul ce urma avea să dureze patru ore, şi am intrat la Măsură pentru măsură, spectacolul regizat de Matthias Langhoff cu trupa de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

De la bun început, spectatorul este pregătit pentru tipul de spectacol la care asistă: Sunt proiectate imagini din Piaţa Muzeului, fapt care ajută la imersiunea spectatorilor, interpreta lui Isabella (Anikó Pethő) urcă pe scenă venind din sală şi ne va spune că au sosit actorii, actori pricepuţi. Într-adevăr, actorii din spectacol au fost extrem de pricepuţi în arta lor, întreaga piesă fiind cursivă, în ciuda celor 4 ore jumătate.

Fiecare actor a strălucit în felul său, însă de departe, rolurile cele mai importante le-a deţinut András Hatházi fiind ducele (şi părintele drept care se dă), „peştele” Pompeius, dar mai ales, „omul ăla de pe stradă” (mai ales prin numărul său de stand-up). Schimbarea între aceste personaje este atât de reuşită încât îmi aminteam de performanţa sa din Woyzeck-ul lui Mihai Măniuţiu (unde am fost realmente vrăjit).

Regia lui Langhoff este caracterizată de mult fast, ritm alert şi schimbarea registrului comic cu cel dramatic într-un mod subtil (evident folosindu-se de un text pe măsură), iar abordarea sa asupra mesajului piesei este una politică.

Maniera de reprezentare brechtiană a piesei are mici dificultăţi la partea de song-uri, care după părerea mea nu mai au forţa pe care ar fi avut-o în epocile trecute, însă per ansamblu, interacţiunea cu publicul este directă şi totuşi nu vătămează, ea produce efectul de distanţare, pentru ca pe urmă să te cheme înapoi la convenţie.

Ridicând problema puterii şi implicit a nedreptăţii, ducându-ne prin închisoare, mahala, bordel şi mănăstire, finalul spectacolului încheie prin a prezenta o scenă grotescă: Isabella, simbol al purităţii, al dreptăţii şi al cinstei devine o păpusă (asemenea picturii „Manechinul” de Goya) într-un dans nebun care sărbătoreşte farsa încheiată cu succes şi o împăcare a lumii cu o stare de căldicel.

orosRafael