Cât e ceasul... în general (16.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

Roșia Montană

5 decembrie, ora 16:00

Am intrat în sala studio fără să știu distribuția piesei Roșia Montană – Pe linie fizică și pe linie politică. Știam numai că este spectacolul teatrului gazdă. Nu am remarcat că actorii care urmau să joace erau deja în sală. Reușeau să treacă neobservați printre spectatorii care își căutau locurile sau priveau exponatele: machete ale caselor din Roșia Montană, un cuptor cu microunde roșu, o pereche de teniși... Probabil nu i-am observat pentru că mai devreme, la intrare am văzut doi actori ai teatrului maghiar cu bilete în mână. Mi-am căutat un loc și m-am așezat. Levente Molnár s-a apropiat de mine, m-a întrebat ce fac, i-am răspuns că trebuie să scriu despre spectacol. Mi-a zâmbit, mi-a spus să scriu lucruri pozitive și s-a întors la exponate. Abia după ce s-au așezat toți spectatorii mi-am dat seama că actorul cu care tocmai vorbisem joacă în piesă. 

De fapt spectacolul începuse deja. Acest mod direct de interacțiune cu publicul s-a menținut pe toată durata spectacolului. Unora dintre noi i-au șoptit actorii la ureche, alții au primit compot sau au fost puși să citească scrisori. La un moment dat o singură actriță se afla pe scenă; a rugat un spectator să citească o scrisoare cu voce tare și între timp ea a ieșit ca să mai aducă niște compot. Astfel spectatorul a devenit actor, noi toți îl ascultam. (Întâmplarea a făcut ca acest spectator să fie chiar Zsolt Bogdán.) 

Printr-o manieră ludică și extrem de comică, ne sunt prezentate povești despre proiectul minier din Roșia Montană și soarta oamenilor afectați. Vedem o familie destrămată din cauza divergenței referitoare la vânzarea casei și a terenurilor, un tânăr cu rădăcini din această zonă, împreună cu prietenul lui din Portugalia, și o actriță întâmpinând dificultăți în a interpreta o bătrână din Roșia Montană. Astfel ajungem să cunoaștem diferite viziuni asupra proiectului și problemele legate de acesta.

Producția realizată de Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean și Radu Apostol este divizată de o pauză. Prima parte este mult mai puternică decât cea de-a doua, iar sfârșitul lipsește. Spectacolul se termină cu actorii ieșind din scenă pur și simplu, iar spectatorii terminând de citit ultima scrisoare își dau seama că actorii nu se mai întorc. Mai târziu am aflat de la un spectator impresionat că și-ar fi dorit să aplaude acest spectacol în mod sincer, dar nu i-a fost dată șansa, fiindcă actorii nu s-au întors la aplauze.

avramLaura