Cât e ceasul... în general (23.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

Woyzeck, un poem coregrafic

7 decembrie, Ora 19.00

Spectacolul Woyzeck sau schiţa unui vertij, producţie a companiei franceze Josef Nadj, a fost probabil unul dintre cele mai aşteptate momente ale festivalului. Pe de-o parte datorită reputaţiei internaţionale a coregrafului şi dansatorului Josef Nadj, iar pe de alta, datorită succesului acestui spectacol care, de la premiera din 1994, a fost jucat pe mai multe scene europene, a fost prezent în festivaluri de teatru şi a câştigat premii prestigioase. 

În această seară, Woyzeck a fost la Cluj, iar ecourile acestui moment vor rămâne multă vreme în amintirea mea pentru că spectatorul de teatru care sunt s-a simţit, datorită acestui spectacol, mai bogat. Şi nu ştiu dacă a fost cineva în sală care să nu fi simţit la fel. Păstrez încă, şi e aproape două noaptea, senzaţia de linişte care ne-a cuprins la finalul spectacolului când, parcă pentru a nu rupe vraja, aplauzele s-au lăsat aşteptate. Au izbucnit apoi cu forţă, iar dansatorii Guillaume Bertrand, István Bicskei, Dénes Döbrei, Samuel Dutertre, Péter Gemza, Josef Nadj şi Henrieta Varga le-au meritat din plin.

Woyzeck este o punere în scenă „lirică”, un poem fără vorbe de o uluitoare forţă care, acum când ar trebui să-l analizez critic, mă absoarbe şi, asemeni personajelor, nu sunt în stare să articulez cuvinte (atotcuprinzătoare, transmiţătoare de sens), ci doar zgomote (goale, superficiale). E Woyzeck-ul lui Büchner, dar într-o interpretare („liberă”) care „schiţează” gestual relaţiile dintre personaje, traseul lor evolutiv, tensiunile existente, ridicolul şi drama acestei lumi claustrante. L-am resimţit ca pe un creuzet în care s-au contopit pentru a renaşte experienţe din trecutul meu de spectator. Am „recunoscut” Medeea-cercuri a lui Tompa Gábor şi intensitatea tragică care transcende Cuvântul, am „reîntâlnit” singurătatea şi drama surdă a personajelor din Café Müller al Pinei Bausch sau O vară fierbinte pe Iza a lui Mihai Măniuţiu şi am „revăzut”, în decor şi costume, obiectele şi manechinele care conturau „realitatea de cel mai jos rang” la Tadeusz Kantor.

Restul, deocamdată, nu poate fi pus în cuvinte.

wohlEugen