Cât e ceasul... în general (27.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

Aristofan şi comedia bulevardieră 

Joi, 9 decembrie, ora 20.00 

Spectacolul Lysistrata, sau oraşul femeilor, în regia lui Dominique Serrand este un proiect ambiţios care îşi propune să readucă în atenţia contemporaneităţii lumea comediei lui Aristofan. Pentru a pune capăt lungului şi distrugătorului război peloponesiac, Lysistrata convinge femeile din cetăţile greceşti să depună un jurământ de abstinenţă sexuală care să-i determine astfel pe bărbaţi să renunţe la luptă, să încheie un armistiţiu şi să se întoarcă la casele lor. Nu fără oarecare reţineri, femeile acceptă şi se refugiază în spatele porţilor la Acropole unde se află şi visteria statului. De aici înainte, bătrâni şi tineri, soţi şi iubiţi, bărbaţii încearcă să le convingă să deschidă porţile şi să renunţe la planul lor, însă fără rezultat. Singura soluţie pe care femeile conduse de Lysistrata o acceptă este încheierea războiului, iar bărbaţii, privaţi de soţiile şi iubitele lor, dar şi în imposibilitatea de a continua lupta fără banii pe care acestea au pus stăpânire, se văd nevoiţi să pună capăt ostilităţilor şi să cadă la pace.

Un proiect ambiţios, cum spuneam, însă nu pe de-a întregul izbutit. Mizanscena lui Dominique Serrand se doreşte o comedie bulevardieră – marşează deseori pe comicul de situaţie, îngroşarea caracterelor, accentuează notele de vulgaritate ale textului, foloseşte şansonete – însă această întreprindere nu este pe de-a întregul asumată. Registrul comic trece, uneori brusc, în dramatic, iar personajele oscilează între bufonerie şi o seriozitate de tragedie, uneori ne fac cu ochiul, alteori declamă patetic. E o comedie despre natura umană, victimă a impulsurilor fiziologice, sau o dramă despre un război absurd şi curajul (sau disperarea) unor femei care fac tot ce le stă în putere pentru a-l opri? Aşa cum a fost conceput, spectacolul pare să-şi fi propus să le combine pe amândouă. Un personaj, de pildă, care, într-o scenă încearcă ridicol să-şi convingă soţia să se culce cu el, în următoarea capătă aliura unui grav conducător de oşti pus în faţa unei nedorite capitulări. Episodul, ca de altfel toate variaţiile comic-dramatic din spectacol, nu convinge, nu pentru că nu ar fi plauzibil, ci pentru că, prin gesturi, costume, slaba definire a relaţiilor dintre ele, personajele sunt puternic caricaturizate, nu au identitate. Cu o singură excepţie: Lysistrata (interpretată de actriţa Hilda Péter) e un personaj constant, conturat în cheie dramatică.

Sunt şi plusuri, scenele dintre Mirina (Enikő Györgyjakab) şi Kinesias, soţul ei, interpretat de Loránd Váta mi s-au părut de un comic bine dozat, însă mărturisesc că nu am înţeles de ce era nevoie ca, la un moment dat, aceştia să fie dezbrăcaţi la piele. Poate, totuşi, despre asta e vorba: nu am reuşit eu să înţeleg.

wohlEugen