Cât e ceasul... în general (30.) – sau adevăratul jurnal al festivalului


o mare a sufletelor

10 decembrie, 20.00

Dacă ar fi să folosesc două cuvinte (idee unei colege de la secţia maghiară) pentru a descrie spectacolul Aceeaşi mare a trupei Teatrului Naţional Habima din Israel acestea ar fi emoţie şi umanitate (eventual terapie, ca efect post-spectacol). Teatrul Habima a împlinit recent 90 de ani de activitate, el fiind fondat la Moscova în 1918, unde celebrul Evgheni Vahtangov avea sarcina de a pregăti actorii şi de a regiza spectacole.



Textul spectacolului porneşte de la romanul omonim al lui Amos Oz, iar scurte părţi din acesta fiind extrase din Poveste despre dragoste şi întuneric. Hanan Snir, discipol al lui Peter Brook, semnează atât regia spectacolului cât şi adaptarea textului, reuşind să lege cu un fir narativ romanul poetic al lui Oz într-un mod reuşit.

Pe scurt, spectacolul ne povesteşte cum Rico (Yoav Donat), după moartea mamei sale, îl lasă în urmă pe tatăl său şi pe iubita lui, plecând într-o călătorie pentru a se regăsi. Actorii îmbracă haina personajelor cu mult talent şi uşurinţă, iar dintre aceştia naratorul (o găselniţă atât narativă cât şi spectaculară a regizorului), pe lângă rolul său are un traseu atât ca personaj, dar şi ca voce a romancierului.

Din punct de vedere regizoral, spectacolul are calitatea de a prezenta într-o manieră ce sfidează spaţiul şi timpul convenţional în accepţiunea sa clasică. Iar un alt lucru ce merită menţionat sunt culisele care se află pe scenă, la vedere, actorii „îmbrăcând” şi „dezbrăcând” carnea personajelor într-un mod degajat şi în acelaşi timp cu investire maximă. Publicul mai are parte de un alt discurs, în afara acţiunii, prin proiectarea unor animaţii simbolice extrem de stilizate, în acelaşi timp poetice, ce orchestrează spectacolul.

În încheiere avem parte de un monolog extrem de emoţionant şi uman al naratorului, acesta fiind de fapt o defulare publică a actului suicidal al mamei lui Oz.


11 decembrie, 11.00

Creatorii spectacolului mărturisesc că spectacolul are succes la public, atât datorită autorului (fiind extrem de îndrăgit), dar şi datorită adresării unui public relativ tânăr, ei regăsindu-se în dorinţa de evadare a personajelor tinere (Rico caută să scape de durerea sa „rătăcind”, iar Dita caută să scape în interiorul fiinţei sale). Actorii teatrului sunt de origini diferite, printre aceştia fiind bulgari, ucrainieni, români şi altele, acest fapt contribuind oarecum la un multiculturalism.

La un moment dat, înainte să se termine munca la spectacol, Amos Oz a cerut ca monologul final să nu mai fie prezentat, dar a revenit asupra deciziei, probabil tocmai datorită sensibilităţii momentului. Doi dintre actorii care au jucat în spectacol mărturiseau că şi-au pierdut mamele, nu cu mult timp în urmă, iar piesa a căpătat pentru ei o forţă cu atât mai mare cu cât simţeau că acel moment este declamat şi de fiinţa lor, servind ca un fel de terapie.
orosRafael


Nincsenek megjegyzések:

Megjegyzés küldése