Cât e ceasul... în general (32.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

între a fi şi a nu fi sau

  vino afară din limba oamenilor

Sâmbătă, 11 decembrie, Ora 19.00

Cele două sintagme din titlul acestei cronici reprezintă, de fapt, două replici pe care personajele le spun în spectacolul Opereta imaginară, producţie a Teatrului Csokonai din Debrecen, scris şi regizat de Valère Novarina. Le-am reţinut şi le reproduc aici pentru că definesc bine lumea acestui spectacol: o lume abracadabrantă, plasată la graniţa dintre vis şi realitate, dintre existenţă şi non-existenţă, dintre limbaj şi non-limbaj, dintre comunicare şi verbozitate. 

Propunerea lui Novarina îmbracă forma unui eseu despre comunicare, despre teatralitate şi convenţie scenică, despre artă şi, nu în ultimul rând, despre rostul şi rolul operei de artă. Opereta imaginară este un periplu fabulatoriu prin istoria artelor spectacolului, prin stiluri de interpretare actoricească şi de scriere a unui text pentru scenă, care sfidează convenţiile şi-şi expune voit mecanismele de construcţie. Decorul (Philippe Marioge) accentuează, prin structura cubistă şi prin colorit, ideea de „construct artistic”, de artificialitate. Scena nu-şi propune nici o clipă să creeze iluzia realităţii: muzicienii – Lajos Pál (acordeon), Anna Tálas (vioară), László Csonka (clarinet) – care  de obicei stau în fosa de orchestră, sunt aici prezenţi în scenă, maşiniştii (Sándor Horváth, István Leskó) manevrează decorul în văzul spectatorilor şi uneori li se şi adresează, iar personajele, prin discurs, semnalează, în repetate rânduri, că joacă un rol conform unui scenariu prestabilit. 

Dramaturgul şi regizorul optează pentru a umple cu un nou conţinut o formulă clasică de reprezentare scenică. La nivel formal, toate datele (muzică uşoară, cuplete cântate sau vorbite, cor, dans etc.) pentru ca această operetă să funcţioneze sunt prezente, însă răsturnarea survine la nivel conţinutistic, deoarece libretul nu păstrează decât clişee de intrepretare scenică (am recunoscut actorul elisabetan, actorul stanislavskian şi munca pe textul cehovian, actorul de comedie etc.) pe care pliază un discurs în nonsens, absurd. Personajele nu comunică, ele doar vorbesc, sunt purtătoarele unui text pe care îl recită, îl declamă, îl rostesc în manieră comică sau dramatică, în funcţie de „cerinţele” rolului. Ironia lui Novarina vizează manierismul teatral (dar şi literar, deoarece spre finalul spectacolului sunt puse între paranteze stereotipiile de construcţie a discursului romanesc) care pune accentul pe cum şi nu pe ce se spune pe scenă. E un apel la trezirea din apatie, care vizează deopotrivă pe artişti şi pe receptorii operei de artă.

Prestaţia actorilor din acest spectacol ar merita o analiză aparte, un studiu amănunţit. Interpretarea celor nouă actori – Anna Ráckevei, Nelli Szűcs, Kinga Újhelyi, József Jámbor, Árpád Kóti, Attila Kristán, Tibor Mészáros, József Varga, Artúr Vranyecz – un tur de forţă de aproape trei ore, excelent susţinut din prima şi până în ultima clipă a reprezentaţiei. Un joc solicitant care presupune trecerea prin mai multe partituri şi prin mai multe stiluri, dezvoltat însă impecabil de către echipa de actori. Îi mai aşteptăm şi cu alte spectacole.

wohlEugen