Cât e ceasul... în general (10.)– sau adevăratul jurnal al festivalului

Cine stă la numărul 67?

 „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici,

căci poarta asta era făcută numai pentru tine.”

Franz Kafka, Procesul

Sâmbătă, 4 decembrie

Ora 13.00

A doua parte a trilogiei Process_city, intitulată Ex-position, se bazează pe parabola Legii pe care personajul central al romanului Procesul, Joseph K., o află de la Preot în timpul vizitei sale întâmplătoare în Catedrală. De aici, cei doi regizori ai spectacolului păstrează ideea destinului unic, nerepetabil al fiecărui individ, „portalul” prin care alege/poate, sau nu, să pătrundă. Opt poveşti, opt destine vecine care, deşi împart acelaşi spaţiu şi timp urban, nu se cunosc şi nu interferează. Se intersectează doar, indiferent, în aglomeraţia străzii, în scara blocului sau printre rafturile supermarket-urilor.

 

La fel ca şi în prima parte a trilogiei şi aici spectatorul devine parte integrantă a ansamblului spectacular. De la bun început eşti rugat să alegi unul dintre numerele afişate pe perete (6, 67, 69 etc.), pe care, însă, nu trebuie să-l împărtăşeşti cu nimeni. Îţi alegi astfel poarta, care e numai a ta şi, asemeni „omului de la ţară” din parabola kafkiană, aştepţi să vezi dacă vei intra sau nu vreodată prin ea. Mulţi dintre cei prezenţi, sătui să aştepte sau, poate, contrariaţi de poveştile esopice ale Paznicului (postură asumată de regizorul Boris Bakal), au abandonat şi au plecat. Mie mi s-a deschis poarta 67, iar odată cu ea, permisiunea de a pătrunde în povestea lui Dani (personaj, sper să nu greşesc, interpretat de actorul Dean Krivacic). Era povestea lui, treptat va deveni şi povestea mea, asemeni unui joc computerizat „răsturnat”, în care personajul ghidează, controlează traseul „jucătorului” şi nu invers. Este, deci, un spectacol pentru un singur spectator care devine personaj.

Povestea lui Dani (şi a mea) începe într-o bucătărie la numărul 67. Ne place să gătim, ne relaxează. „După cum spunea bunica, bucătarii, care sunt în stare să facă asemenea bunătăţi, nu pot fi decât oameni buni.” În jurul meu se află foarte multe alimente, un miros înţepător de ceapă şi usturoi, un reşou pe care e o tigaie cu ulei încins. Povestea celui mai bun sandwich pe care l-a(m) mâncat vreodată. Mi se pun ochelari negri şi, de aici înainte, asemeni personajului meu, nu mai sunt stăpân pe propriul meu destin. Mă ghidează cu gesturi din ce în ce mai rapide, vorbindu-mi mereu. E dimineaţă, mă grăbesc să ajung în practică la un sanatoriu pentru boli mintale. Prepar rapid un sandwich, îl pun în buzunar, deschid fereastra şi scap ceva pe jos. „Mereu se întâmplă”, îmi spune vocea personajului meu/îmi spun, însă nu am timp de pierdut. Sunt în întârziere, alerg, ajung la poarta spitalului în care bat cu putere. Intru şi încep să fug pe coridoare, să încerc mai multe uşi, să intru în diferite camere. Mult zgomot. „M-am pierdut de grupul meu, trebuia să mă întâlnesc cu ei.” Un doctor mă aşează pe o bancă şi îmi spune condescendent să aştept, el înţelege ce caut, nu e nici o problemă, îmi voi găsi imediat colegii. Nu-mi place cum îmi vorbeşte, vreau să plec, dar sunt trântit la pământ şi mi se fac două injecţii. „Oare ce mi-au...”

Nu ştiu de cât timp sunt aici, însă trebuie să plec. Deschid cu forţă uşile, vreau să ies, totul mi se pare un labirint. Alerg, găsesc ieşirea, sunt afară, dar nu mă opresc din fugă. Aer curat. Îmi amintesc de sandwich-ul din buzunar. Mă opresc. Îl scot şi muşc. Cel mai bun sandwich pe care l-am mâncat vreodată.

Personajul meu mă părăseşte, deschid ochii şi văd curtea Fabricii de Pensule în care alţi spectatori legaţi la ochi sunt purtaţi de personajele lor prin poveşti pe care eu n-am să le cunosc.

Ultima parte a spectacolului, opţională, te readuce în postura de spectator lucid, critic. Ţi se permite accesul la „camera 100”, la rândul ei o poartă spre culisele întregului construct scenic: televizoare, înregistrări audio şi binocluri îţi permit, de această dată detaşat, să asişti la spectacolul din care ai făcut şi tu parte. Katarina Pejovic te aşteaptă cu răcoritoare şi e dispusă să răspundă la orice întrebare ai avea. Nu am avut nici una, cel puţin nu pe moment (aştept întâlnirea cu publicul), şi nici nu am vrut să zăbovesc prea mult în această încăpere. Intrasem pe o poartă numai a mea şi mi se părea nedrept să ies prin porţile altora.

wohlEugen