Cât e ceasul... în general (36.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

cina în familie

12 decembrie, 20.00, un cort în curtea Muzeului de Artă

Afară ninge cu fulgi mari, iar eu mă grăbesc să ajung la Muzeul de Artă unde spectacolul Mothers închide ediţia actuală a Festivalului Interferenţe. În cort mă loveşte un miros de mâncare la care maţele mele reacţionează. Dincolo de un paravan se aude muzică, râsete şi îmi dau seama că e bună dispoziţie. Mă chinuie ideea că eu sunt distras de probleme cotidiene pe când dincolo de paravan nişte personaje „gătesc” un spectacol.

După ce reuşesc să trec de paravan văd „protagonistele”. Aflu că nu sunt actriţe profesioniste, iar carnea personajelor e de fapt o păcăleală a ambalajului de produs cultural, ele fiind în mod absolut real persoane. De-a lungul întregului performance am încercat să fac abstracţie că personajele sunt contopite în mod absolut natural cu persoanele.

Dar ce s-a întâmplat? Nu pot să afirm că era vorba strict de monoloage, pentru că nu a existat o convenţie teatrală clară, dar au fost mărturisiri a unor mame legate de viaţa lor. Pornind de la reţete (noi fiind plasaţi într-o sală de mese unde exista şi o bucătărie), mergând la discuţii cu specific feminin (despre corpul femeilor, despre menstruaţie) iar pe urmă la un dialog intercultural între monoloage (felul în care sunt oficiate căsătoriile în tradiţii diferite, naşterea şi moartea din jurul nostru). Întâlnirea interetnică dintre protagoniste şi public se delimita prin bucăţi muzicale menite, asemenea unei băuturi, să asigure o bună digestie.

„Spectacolul” a fost emoţionant, plin de umanitate şi cât se poate de aproape fiecărei persoane din public. A fost o cină memorabilă, care a încheiat festivalul cu bună-dispoziţie. Nu pot decât să aştept un mic dejun peste doi ani, în deschiderea următoarei ediţii de festival.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (35.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

Ivona, oglinda slăbiciunilor noastre

Duminică, 12 decembrie, Ora 17.00

Pentru mine, spectacolele cu piesa Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz se leagă de nişte foarte bizare neîntâlniri. Din motive obiective, dar mereu neprevăzute, am pierdut spectacolul regizat de Alexandru Colpacci, prezent în 2007 la Festivalul Naţional de Teatru, deşi aveam biletul în buzunar, nu am reuşit să văd producţia de clasă realizată realizată de Filip Odangiu cu studenţii Facultăţii de Teatru din Cluj şi, doar cu câteva zile în urmă, nu am putut să ajung la producţia teatrului Tamási Áron din Sfântu Gheorge, în regia lui László Bocsárdi, prezentă în festivalul Interferenţe. Am simţit, deci, că piesa dramaturgului polonez, atunci când în sfârşit voi reuşi să o văd reprezentată pe scenă, îmi va oferi o experienţă specială. 

Spectacolul Ivona, principesa Burgundiei, regizat de Attila Keresztes la Teatrul Wyspianski din Silezia, Polonia, a fost o astfel de experienţă. Lumea conturată de regizor este asemeni unui frumos şi strălucitor ambalaj care ascunde slăbiciuni umane, minciuni, ipocrizie. Decorul foarte sugestiv realizat de Bianca Imelda Jeremias, predominant alb, trimite înspre un spaţiu muzeal, expoziţional. În superbe costume negre, puternic machiate, personajele care ocupă acest spaţiu sunt asemeni unor păpuşi de porţelan, frumos realizate, dar, în acelaşi timp, fragile şi artificiale. Apariţia Ivonei (Agnieszka Radzikowska), personaj puternic umanizat, perturbă firavul echilibru al acestei lumi şi le oferă, prin contrast, o oglindă a propriilor lor slăbiciuni.

Pe rând, Principele Filip (Michał Rolnicki), Regele Ignaţiu (Grzegorz Przybył), Regina Margareta (Anna Kadulska) şi ceilalţi curteni cad sub vraja acestei fiinţe „odioase” care le tulbură liniştea. Pentru ca lumea lor grotesc absurdă să poată continua, Ivona trebuie să moară, însă nu oricum, ci accidental, ca să nu încarce şi mai mult conştiinţele acestor fiinţe prefăcute. Complice la o crimă „accidentală”, suficient de ipocrite pentru a declara cu superioritate că „toţi suntem muritori”, păpuşile de ceară îşi pot relua nestingherite rolurile în mascaradă.

Spectacolul începe şi se termină cu aceeaşi imagine statică, asemeni unui instantaneu fotografic, sugestie a faptului că această lume nu se va putea schimba niciodată. Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi aici.

wohlEugen

Cât e ceasul... în general (34.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

doar o vorbă să-ţi mai spun

12 decembrie, 11.00, Casa Tranzit

Ultima discuţie (din ediţia festivalului de anul acesta) cu creatorii spectacolelor din zilele precedente i-a adus în faţa noastră pe cei de la Opereta imaginară (Teatrul Csokonai din Debrecen) şi Ruins True (coproducţie a Sushi Center din San Diego) dar a constat şi în lansarea albumului comemorativ al ultimilor 20 de ani de activitate de la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca.

Actorii de la Debrecen, precum şi traducătoarea textului original au vorbit despre cât de greu le-a fost la început să lucreze cu Valère Novarina, în primul rând din cauza textului, dar pe parcursul repetiţiilor au descoperit noi sensuri şi şi-au dat seama că ei de fapt trebuie să joace nu într-o manieră stanislavskiană ci într-una care deconstruieşte naraţiunea logică, iar în momentul în care nu au mai căutat să umple cuvintele personajelor cu conţinut propriu, lucrurile au mers mai bine. S-a mai discutat şi felul în care a fost primit spectacolul acolo unde a fost jucat, la ei acasă, publicul fiind extrem de reticent şi părăsind sala, probabil din cauza unor preconcepţii în ceea ce priveşte spectacolul teatral, iar la Paris, publicul fiind mai mult decât entuziast. Descriind maniera „cubistă” a lui Novarina, traducătoarea a descris munca de traducere, pe cât de dificilă, pe atât de plăcută.

 În a doua parte a discuţiilor, cei de la Sushi Center au dezvăluit că munca la spectacol a început în urmă cu doi ani încercând să se sintetizeze întreaga creaţie a lui Beckett într-un spectacol de teatru-dans având ca bază poemul Lessness. Pentru acest proces reducţionist s-a păstrat „recuzita” specifică din textele lui Beckett peste care s-au aplicat mişcările dansatorilor, improvizaţie pornind de la o simplă hartă a zonelor de acţiune. Muzica originală a spectacolului s-a născut de asemenea în mod spontan şi apelând la improvizaţie, aceasta schimbându-se de-a lungul repetiţiilor în funcţie de mişcările dansatorilor şi de restructurarea poveştii.

Lansarea volumului comemorativ a ultimelor două decenii de activitate a teatrului maghiar a fost din păcate, prin plasarea ei în ultima zi, un eveniment pierdut de către cei care ar fi meritat să afle. Prezentat sub forma unui catalog trilingv, volumul prezintă în texte şi imagini reuşitele incontestabile: 134 de premiere, regizori cu renume internaţional care au lucrat aici, spectacole şi actori premiaţi precum şi festivaluri organizate. S-au adus mulţumiri studenţilor de la teatrologie care au pus umărul în alcătuirea acestui catalog.

Uşile de la Casa Tranzit s-au închis (pentru moment) şi se aşteaptă cu nerăbdare următoare ediţie a festivalului.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (33.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

à bientôt, Patrice Pavis

12 decembrie, 10:30

Azi dimineaţă s-a încheiat workshop-ul susţinut de reputatul teoretician de teatru Patrice Pavis. Timp de şapte dimineţi, participanţii la workshop s-au trezit dimineaţă devreme (mărturisesc că somnul meu a avut de suferit) pentru a ajunge la Facultatea de Teatru şi Televiziune să analizeze, împreună cu pedagogul, spectacolele văzute în zilele precedente. Workshop-ul nu s-a derulat într-un mod foarte activ, de vină fiind probabil ora matinală şi teama de a analiza într-un mod superficial spectacolele, dar cu toate acestea, sunt ferm convins că fiecare participant a căutat răspunsuri la întrebările ridicate şi a fost provocat să caute răspunsuri mai departe, chiar dacă nu s-a exprimat în cadrul workshop-ului.

Ca metode de analiză s-a trecut de la semiotică (descriptivă şi analitică) la fenomenologie, cognitivism şi analiza acţiunilor (mişcare şi gest) iar ca materiale pentru a aprofunda analiza ni s-a oferit o bibliografie, precum şi extrase din cărţi, jurnale şi articole.

Analiza diferitelor spectacole din cadrul festivalului a constat în discutarea lor, iar specificul divers al formelor spectaculare dezbătute a dat workshop-ului o notă de complexitate.

Au fost şapte dimineţi plăcute, cu poftă de teatru, cu gânduri ce s-au spus şi cu gânduri neverbalizate, a fost o întâlnire roditoare cu un om de teatru cu experienţă.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (32.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

între a fi şi a nu fi sau

  vino afară din limba oamenilor

Sâmbătă, 11 decembrie, Ora 19.00

Cele două sintagme din titlul acestei cronici reprezintă, de fapt, două replici pe care personajele le spun în spectacolul Opereta imaginară, producţie a Teatrului Csokonai din Debrecen, scris şi regizat de Valère Novarina. Le-am reţinut şi le reproduc aici pentru că definesc bine lumea acestui spectacol: o lume abracadabrantă, plasată la graniţa dintre vis şi realitate, dintre existenţă şi non-existenţă, dintre limbaj şi non-limbaj, dintre comunicare şi verbozitate. 

Propunerea lui Novarina îmbracă forma unui eseu despre comunicare, despre teatralitate şi convenţie scenică, despre artă şi, nu în ultimul rând, despre rostul şi rolul operei de artă. Opereta imaginară este un periplu fabulatoriu prin istoria artelor spectacolului, prin stiluri de interpretare actoricească şi de scriere a unui text pentru scenă, care sfidează convenţiile şi-şi expune voit mecanismele de construcţie. Decorul (Philippe Marioge) accentuează, prin structura cubistă şi prin colorit, ideea de „construct artistic”, de artificialitate. Scena nu-şi propune nici o clipă să creeze iluzia realităţii: muzicienii – Lajos Pál (acordeon), Anna Tálas (vioară), László Csonka (clarinet) – care  de obicei stau în fosa de orchestră, sunt aici prezenţi în scenă, maşiniştii (Sándor Horváth, István Leskó) manevrează decorul în văzul spectatorilor şi uneori li se şi adresează, iar personajele, prin discurs, semnalează, în repetate rânduri, că joacă un rol conform unui scenariu prestabilit. 

Dramaturgul şi regizorul optează pentru a umple cu un nou conţinut o formulă clasică de reprezentare scenică. La nivel formal, toate datele (muzică uşoară, cuplete cântate sau vorbite, cor, dans etc.) pentru ca această operetă să funcţioneze sunt prezente, însă răsturnarea survine la nivel conţinutistic, deoarece libretul nu păstrează decât clişee de intrepretare scenică (am recunoscut actorul elisabetan, actorul stanislavskian şi munca pe textul cehovian, actorul de comedie etc.) pe care pliază un discurs în nonsens, absurd. Personajele nu comunică, ele doar vorbesc, sunt purtătoarele unui text pe care îl recită, îl declamă, îl rostesc în manieră comică sau dramatică, în funcţie de „cerinţele” rolului. Ironia lui Novarina vizează manierismul teatral (dar şi literar, deoarece spre finalul spectacolului sunt puse între paranteze stereotipiile de construcţie a discursului romanesc) care pune accentul pe cum şi nu pe ce se spune pe scenă. E un apel la trezirea din apatie, care vizează deopotrivă pe artişti şi pe receptorii operei de artă.

Prestaţia actorilor din acest spectacol ar merita o analiză aparte, un studiu amănunţit. Interpretarea celor nouă actori – Anna Ráckevei, Nelli Szűcs, Kinga Újhelyi, József Jámbor, Árpád Kóti, Attila Kristán, Tibor Mészáros, József Varga, Artúr Vranyecz – un tur de forţă de aproape trei ore, excelent susţinut din prima şi până în ultima clipă a reprezentaţiei. Un joc solicitant care presupune trecerea prin mai multe partituri şi prin mai multe stiluri, dezvoltat însă impecabil de către echipa de actori. Îi mai aşteptăm şi cu alte spectacole.

wohlEugen

Cât e ceasul... în general (31.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

lumea în ruine, prin ochii lui Beckett

11 decembrie, 17.00

Ruins True este un spectacol experimental de teatru dans colectiv, iar creatorii acestuia sunt Liam Clancy, Mary Reich (înlocuită în spectacolul de ieri seară de către Jess Humphrey) şi Yolande Snaith ca interpreţi, Sharokh Yadegari ce semnează „partitura” sonoră şi Gábor Tompa care a regizat spectacolul.

Spectacolul are la bază textul poetic Lessness (Sans) al lui Samuel Beckett iar spectacolul este un cumul de mişcări, improvizaţii şi recuzită ce fac trimitere la textele de teatru ale renumitului scriitor.

 

La o primă vedere felul în care actorii abstractizează acţiunile clasice într-o mişcare şi inter-relaţionare este extrem de încărcat în prima parte a spectacolului şi se poate observa o gradare a ritmului şi a timpului diegetic. În cunoştinţă de cauză (legată de originea spectacolului), spectatorii pot să identifice ideile obsedante transmise de scriitura lui Beckett.

Orchestraţi de muzică originală (Sharokh Yadegari), cei trei interpreţi improvizează pe o partitură coregrafică spre un punct culminant în care apare un copil (probabil ca simbol al unei ciclicităţi) ce descoperă jocul de-a viaţa într-o machetă a scenei. Incendierea acestei lumi are valenţele unei apocalipse dar şi ale unei purificări.

Coproducţie a Sushi Center for the Urban Arts, San Diego şi a Teatrului Maghiar de Stat Cluj-Napoca, spectacolul călăuzeşte spectatorul în imaginarul lui Beckett, aşa cum este el perceput.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (30.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

o mare a sufletelor

10 decembrie, 20.00

Dacă ar fi să folosesc două cuvinte (idee unei colege de la secţia maghiară) pentru a descrie spectacolul Aceeaşi mare a trupei Teatrului Naţional Habima din Israel acestea ar fi emoţie şi umanitate (eventual terapie, ca efect post-spectacol). Teatrul Habima a împlinit recent 90 de ani de activitate, el fiind fondat la Moscova în 1918, unde celebrul Evgheni Vahtangov avea sarcina de a pregăti actorii şi de a regiza spectacole.

Textul spectacolului porneşte de la romanul omonim al lui Amos Oz, iar scurte părţi din acesta fiind extrase din Poveste despre dragoste şi întuneric. Hanan Snir, discipol al lui Peter Brook, semnează atât regia spectacolului cât şi adaptarea textului, reuşind să lege cu un fir narativ romanul poetic al lui Oz într-un mod reuşit.

Pe scurt, spectacolul ne povesteşte cum Rico (Yoav Donat), după moartea mamei sale, îl lasă în urmă pe tatăl său şi pe iubita lui, plecând într-o călătorie pentru a se regăsi. Actorii îmbracă haina personajelor cu mult talent şi uşurinţă, iar dintre aceştia naratorul (o găselniţă atât narativă cât şi spectaculară a regizorului), pe lângă rolul său are un traseu atât ca personaj, dar şi ca voce a romancierului.

Din punct de vedere regizoral, spectacolul are calitatea de a prezenta într-o manieră ce sfidează spaţiul şi timpul convenţional în accepţiunea sa clasică. Iar un alt lucru ce merită menţionat sunt culisele care se află pe scenă, la vedere, actorii „îmbrăcând” şi „dezbrăcând” carnea personajelor într-un mod degajat şi în acelaşi timp cu investire maximă. Publicul mai are parte de un alt discurs, în afara acţiunii, prin proiectarea unor animaţii simbolice extrem de stilizate, în acelaşi timp poetice, ce orchestrează spectacolul.

În încheiere avem parte de un monolog extrem de emoţionant şi uman al naratorului, acesta fiind de fapt o defulare publică a actului suicidal al mamei lui Oz.

11 decembrie, 11.00

Creatorii spectacolului mărturisesc că spectacolul are succes la public, atât datorită autorului (fiind extrem de îndrăgit), dar şi datorită adresării unui public relativ tânăr, ei regăsindu-se în dorinţa de evadare a personajelor tinere (Rico caută să scape de durerea sa „rătăcind”, iar Dita caută să scape în interiorul fiinţei sale). Actorii teatrului sunt de origini diferite, printre aceştia fiind bulgari, ucrainieni, români şi altele, acest fapt contribuind oarecum la un multiculturalism.

La un moment dat, înainte să se termine munca la spectacol, Amos Oz a cerut ca monologul final să nu mai fie prezentat, dar a revenit asupra deciziei, probabil tocmai datorită sensibilităţii momentului. Doi dintre actorii care au jucat în spectacol mărturiseau că şi-au pierdut mamele, nu cu mult timp în urmă, iar piesa a căpătat pentru ei o forţă cu atât mai mare cu cât simţeau că acel moment este declamat şi de fiinţa lor, servind ca un fel de terapie.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (29.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

despre singurătate

Vineri, 10 decembrie, ora 17.00

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în colaboare cu Fundaţia Casa Tranzit, a prezentat în cadrul festivalului producţia Jurnalul unui nebun, în regia lui Tom Dugdale, bazată pe nuvela lui N. V. Gogol, Însemnările unui nebun.

Un spectacol aparent simplu, dar care relevă pe parcurs un regizor care a operat o fină lectură a textului gogolian şi un joc actoricesc foarte bun.

Decorul e voit sărăcăcios – o masă, un scaun, un tablou discret pe perete, un fotoliu ponosit şi un pian – şi oferă cadrul propice pentru o poveste care se construieşte mai întâi în acord, apoi împotriva acestui spaţiu, acestei lumi exterioare. Poprişcin, interpretat de actorul Gábor Viola, este un umil funcţionar, un om singur care simte doar că viaţa ar trebui să fie altfel. În singurătatea banalei sale locuinţe, el ţine un jurnal al întâmplărilor zilnice care va ajunge, inconştient, să anuleze graniţele dintre realitate şi imaginar şi să cadă în patologie. Spectacolul lui Tom Dugdale nu spune povestea unui nebun, ci sondează mai degrabă cauzele unei înnebuniri. Din acest motiv, accentele nu cad pe manifestările tulburării psihice, ci mai degrabă pe ce le-a produs. 

Poprişcin, aşa cum l-a conceput Gábor Viola, este un personaj simpatic, atent, cu simţul umorului şi căruia îi place să cânte la pian. Asemeni tuturor oamenilor, el îşi doreşte ca cineva să-i recunoască meritele, să-l iubească, să-i stea alături. Treptat, însemnările sale părăsesc spaţiul şi timpul, se despart de realitate şi se cufundă în fabulaţie. Mintea sa o va plămădi pe Sophie (Melinda Kántor) pentru a suplini nevoia de celălalt şi îi va oferi „tronul Spaniei” ca o răsplată pentru calităţile sale. Departe de a fi un învins, personajul reuşeşte să evadeze din realitatea claustrantă şi să-şi creeze o nouă identitate. Scena finală, a deschiderii ferestrei, sugerează  sau/şi posibila sinucidere a insului bolnav, sau/şi fuga definitivă din realitate a personajului imaginar.

Propunerea regizorală funcţionează foarte bine, iar spectatorul nu rămâne observatorul detaşat al unei manifestări de demenţă, ci devine martorul apropiat al unei evadări într-o altă lume posibilă.

wohlEugen

Cât e ceasul... în general (28.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

conferinţă susţinută de Patrice Pavis

 

Vineri, 9 decembrie, Ora 13.00

Aula Regele Ferdinand a Institutului de Istorie s-a dovedit astăzi neîncăpătoare pentru publicul numeros care a venit să asiste la conferinţa Ce este teatrul post-dramatic?, susţinută de Patrice Pavis, profesor universitar şi semiotician al teatrului, „o somitate a lumii teatrale”, după cum a precizat Anca Măniuţiu în deschiderea evenimentului. Cunoscut pentru cărţi precum celebrul Dictionnaire du théâtre (1980, 1984, 1996) sau La mise en scène contemporaine: Origines, tendances,
perspectives (2008, cea mai recentă apariţie editorială),  Patrice Pavis se află la Cluj, la invitaţia organizatorilor festivalului Interferenţe, pentru a susţine un workshop cu studenţii Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai.

Conferinţa s-a axat în jurul termenului de „teatru postdramatic” şi a lucrării teoreticianului Hans Thies Lehmann, Teatrul postdramatic, volum de referinţă care discută „singurul termen generic care, după cel de »teatru absurd«, a avut un parcurs internaţional”, a spus teoreticianul francez. Pornind, deci, de la teoria lui Lehmann care a asigurat notorietatea acestui concept, Pavis a încercat pe de-o parte să explice multiplele faţete ale conceptului, iar pe de alta să răspundă la întrebarea „Mă va ajuta [acest concept] să înţeleg spectacolul contemporan mai bine?”

Pentru exemplificare, Pavis a recurs în discursul său la scurte analize a unor spectacole prezentate în festival – Process_City, Febra, Aceeaşi mare, Alcoolicii – care pot fi circumscrise, parţial sau total, acestui concept. S-a arătat astfel că graniţele dintre teatrul postdramatic şi teatrul dramatic nu sunt fixe şi că „postdramaticul poate întot-deauna să fie ascuns sub forma dramaticului şi invers”.

wohlEugen

Cât e ceasul... în general (27.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

Aristofan şi comedia bulevardieră 

Joi, 9 decembrie, ora 20.00 

Spectacolul Lysistrata, sau oraşul femeilor, în regia lui Dominique Serrand este un proiect ambiţios care îşi propune să readucă în atenţia contemporaneităţii lumea comediei lui Aristofan. Pentru a pune capăt lungului şi distrugătorului război peloponesiac, Lysistrata convinge femeile din cetăţile greceşti să depună un jurământ de abstinenţă sexuală care să-i determine astfel pe bărbaţi să renunţe la luptă, să încheie un armistiţiu şi să se întoarcă la casele lor. Nu fără oarecare reţineri, femeile acceptă şi se refugiază în spatele porţilor la Acropole unde se află şi visteria statului. De aici înainte, bătrâni şi tineri, soţi şi iubiţi, bărbaţii încearcă să le convingă să deschidă porţile şi să renunţe la planul lor, însă fără rezultat. Singura soluţie pe care femeile conduse de Lysistrata o acceptă este încheierea războiului, iar bărbaţii, privaţi de soţiile şi iubitele lor, dar şi în imposibilitatea de a continua lupta fără banii pe care acestea au pus stăpânire, se văd nevoiţi să pună capăt ostilităţilor şi să cadă la pace.

Un proiect ambiţios, cum spuneam, însă nu pe de-a întregul izbutit. Mizanscena lui Dominique Serrand se doreşte o comedie bulevardieră – marşează deseori pe comicul de situaţie, îngroşarea caracterelor, accentuează notele de vulgaritate ale textului, foloseşte şansonete – însă această întreprindere nu este pe de-a întregul asumată. Registrul comic trece, uneori brusc, în dramatic, iar personajele oscilează între bufonerie şi o seriozitate de tragedie, uneori ne fac cu ochiul, alteori declamă patetic. E o comedie despre natura umană, victimă a impulsurilor fiziologice, sau o dramă despre un război absurd şi curajul (sau disperarea) unor femei care fac tot ce le stă în putere pentru a-l opri? Aşa cum a fost conceput, spectacolul pare să-şi fi propus să le combine pe amândouă. Un personaj, de pildă, care, într-o scenă încearcă ridicol să-şi convingă soţia să se culce cu el, în următoarea capătă aliura unui grav conducător de oşti pus în faţa unei nedorite capitulări. Episodul, ca de altfel toate variaţiile comic-dramatic din spectacol, nu convinge, nu pentru că nu ar fi plauzibil, ci pentru că, prin gesturi, costume, slaba definire a relaţiilor dintre ele, personajele sunt puternic caricaturizate, nu au identitate. Cu o singură excepţie: Lysistrata (interpretată de actriţa Hilda Péter) e un personaj constant, conturat în cheie dramatică.

Sunt şi plusuri, scenele dintre Mirina (Enikő Györgyjakab) şi Kinesias, soţul ei, interpretat de Loránd Váta mi s-au părut de un comic bine dozat, însă mărturisesc că nu am înţeles de ce era nevoie ca, la un moment dat, aceştia să fie dezbrăcaţi la piele. Poate, totuşi, despre asta e vorba: nu am reuşit eu să înţeleg.

wohlEugen

Cât e ceasul... în general (26.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

noroi pe stradă, noroi pe scenă –

Ivona din Sfântu Gheorghe

8 decembrie, 19.00

Niţel obosit, trebuie să recunosc că am lăsat impresiile despre acest spectacol să se sedimenteze. Am ieşit de la spectacol undeva între bine şi rău, între plăcut şi deranjant. În mod evident, textul închide în el idei şi semne pe care atunci când le descoperi trebuie să o faci cu mare grijă.

Construit pe structura unei tragedii, sub îndrumarea lui László Bocsárdi trupa Teatrului „Tamási Áron” prezintă un spectacol reuşit. Instrumentarul spectacolului este alcătuit dintr-o lume răsturnată a unei aristocraţii, un peisaj grotesc al mizeriei umane iar prin nedefinirea spaţio-temporară fie prin costume, fie prin decor, spectatorul urmăreşte acţiunea cu gâtul uscat, de parcă ar fi ingerat din nămolul de pe scenă. Spectacolul vorbeşte despre umanitate (sau lipsa acesteia).

Dintre actori se remarcă Gizella Kicsid (Ivona) care prin simpla prezenţă scenică (şi foarte puţine cuvinte) reuşeşte să domine scena (construit astfel şi din punct de vedere regizoral), Tibor Pálffy (Şambelanul) şi László Mátray, care joacă rolul complex al principelui Filip, un Hamlet carnavalesc.

În spectacol se mai folosesc proiecţiile video, de la simpla transmisiune directă a ceea ce e în culise sau gros-planuri a ceea ce se vede pe scenă la prezentarea acţiunilor „ascunse” privirii spectatorului.

Dincolo de notele comice ale jocului actoricesc şi a construcţiei regizorale, o altă „glumă” au fost ziarele ce se aflau pe scaunele din sală, un număr din jurnalul fictiv al „împărăţiei” unde spectatorii intrau preţ de câteva ceasuri.

9 decembrie, 11.00

La discuţii, Bocsárdi justifica alegerea textului datorită specificului dramaturgiei ce se alimentează dintr-o spiritualitate, şi pentru felul în care se prezintă un gest sacral care „scoate” păcatul din lume. Exterminarea impurităţii din lume este pusă în contrast cu groapa de noroi din scenă.

S-a mai comentat şi tipul de relaţie dintre regele Ignaţiu – Şambelan vs. principele Filip – Chirill, relaţii ce curg una din cealaltă, dau o circularitate acţiunii trecute şi a celei ce va să vie, precum şi relaţia psihanalizabilă dintre Filip şi regina Margareta, dar la un nivel al evadării dintr-o lume carnală. Definirea Ivonei, inclusiv în postură mai masculină, a fost dată de abordarea instinctuală a personajelor şi a situaţiilor din timpul repetiţiilor.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (25.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

incursiune în creaţia lui Josef Nadj

8 decembrie, 12.00, Casa Tranzit

Am ajuns la Casa Tranzit pe la ora 11, aşteptând întâlnirea cu creatorii spectacolului „Pyramus & Thisbe 4 You”. Din nefericire, aceştia au avut plecarea spre capitală la ora 10 şi nu am mai apucat să discutăm cu ei.

După o cafea şi scurte discuţii legate de dificultatea cu care s-a putut intra la Woyzeck-ul lui Josef Nadj, ora amiezii ne-a adus la masa discuţiilor cu reputatul coregraf.

Ceea ce m-a surprins încă din prima clipă la el este simplitatea cu care se înfăţişează, felul lui calm de a vorbi şi seninătatea sa. La masa discuţiilor se aflau alături de el András Visky şi Gábor Tompa.

S-a discutat despre felul în care în ciuda notelor de umor din spectacol, Büchner era omniprezent prin semnele de depersonalizare şi umilinţă, iar acest spectacol care torturează omul este considerat o capodoperă a ultimilor cincisprezece ani. Prima variantă a spectacolului, în 1993, a fost elaborată în patru sau cinci zile la Paris, fiind gândită ca un performance pentru vernisajul unei expoziţii foto. Trupa, având un trecut în teatru, a acceptat propunerea de a juca un Woyzeck, iar viziunea regizorală a pornit de la o imagine care îl bântuia pe Nadj: două marionete la o masă de tablă, masă pe care scrie SUPĂ. Nu a existat nici o intenţie de a folosi cuvintele textului, singurul mod în care acesta a fost folosit fiind cel de a extrage anumite paragrafe spre a fi folosite ulterior drept schelet al spectacolului. Acţiunea propriu-zisă din performance reprezintă de fapt un spectacol cu marionete, văzut de fetiţa lui Marie la târg.

S-a justificat folosirea lutului, nu doar ca imagine a omului creat ci şi prin ideea lui Büchner de a asemăna omul cu firul de praf. Spectacolul a mai avut la bază şi alte mitologii personale, printre care cea a unui prieten frizer din viaţa lui Nadj, dar şi primele şi singurele replici pe care le-a rostit în foarte scurta sa carieră de actor, şi care se repetă în majoritatea spectacolelor sale: „Cine eşti tu? Cum te numeşti?”

Povestind despre felul în care vede el lucrurile, felul în care lucrează la spectacole, decor, mişcare, felul în care a folosit muzica, Josef Nadj mărturisea că interesul său nu e de a încerca să explice imaginile pe care le creează, fie că e vorba de momentul în care lucrează sau atunci când se joacă, el este interesat dacă funcţionează sau nu.

Performance-urile sale propun o întoarcere la genul de spectacole caracterizate prin trăirea colectivă a unei comunităţi, fiind adevărate partituri pentru mişcare, muzică şi imagine.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (24.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

„şi toţi oamenii sunt simpli actori”

7 decembrie, Ora 20:00 (20:30...)

Nu a fost Cum vă place, dar v-ar fi plăcut. Nici pomeneală de Visul unei nopţi de vară, că doar e iarnă, dar pornind de la textul lui Shakespeare, Pyramus & Thisbe 4 you, spectacolul de la Teatrul „Odeon”, este o minunată comedie ce porneşte de la scena de teatru în teatru din comedia sus amintită. Prezentată şi re-prezentată în patru chei diferite, cu personaje extrem de amuzante, scena parodiază diferite tipuri de interpretare actoricească şi de concepţii regizorale din peisajul teatral românesc.

Prima şi a treia parte a spectacolului au fost, pentru mine, cele mai amuzante, în primul rând pentru că umorul lor, chiar dacă nu era unul subtil, venea atât de natural şi de dezgheţat, încât nu puteam să nu mă las pradă râsului. Sunt ferm convins că ar fi descreţit orice frunte încruntată.

Prima scenă este jucată de către femei, în faţa unui cuplu gay. Da, iniţial şi mie mi se părea gratuită încercarea, dar contextul nu este aici atât de important, cât ceea ce se petrece „aici şi acum”. Cea de-a treia scenă consider că a primit cel mai bun feedback din partea unui public, din toate reprezentaţiile pe care le-a avut spectacolul. Motivul: Pavel Bartoş joacă rolul lui Fundulea / Fenék, un maghiar plin de energie şi de umor, iar restul personajelor au vocabularul, vestimentaţia şi felul de a fi extrem de bine definit din punct de vedere etnic.

Partea a doua mi s-a părut puţin mai greu de înţeles, mai ales pentru oamenii care nu sunt familiarizaţi cu tendinţele din lumea teatrului, deoarece era un comentariu la adresa tipului de spectacole lipsite de calitate dar cu pretenţii.

Ultima scenă însă a fost una din cele mai şocante, rolurile fiind jucate de către maşiniştii teatrului Odeon. În mod evident, e extrem de comică, dar încet, zâmbetul piere, mai ales dacă te gândeşti că aşa gândise Shakespeare scena: nişte meşteşugari vor juca un spectacol de teatru. 

Regizorul Alexandru Dabija reuşeşte prin acest spectacol să se adreseze pe straturi publicului: unora le gâdilă simţurile pentru a-i face să se amuze, pe când pentru alţii trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte lumea teatrului românesc. S-a ajuns într-o asemenea stare (ca tendinţă generală) lipsită de calitate, încât e nevoie să coborâm înapoi între oameni.

rafaelOros

Cât e ceasul... în general (23.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

Woyzeck, un poem coregrafic

7 decembrie, Ora 19.00

Spectacolul Woyzeck sau schiţa unui vertij, producţie a companiei franceze Josef Nadj, a fost probabil unul dintre cele mai aşteptate momente ale festivalului. Pe de-o parte datorită reputaţiei internaţionale a coregrafului şi dansatorului Josef Nadj, iar pe de alta, datorită succesului acestui spectacol care, de la premiera din 1994, a fost jucat pe mai multe scene europene, a fost prezent în festivaluri de teatru şi a câştigat premii prestigioase. 

În această seară, Woyzeck a fost la Cluj, iar ecourile acestui moment vor rămâne multă vreme în amintirea mea pentru că spectatorul de teatru care sunt s-a simţit, datorită acestui spectacol, mai bogat. Şi nu ştiu dacă a fost cineva în sală care să nu fi simţit la fel. Păstrez încă, şi e aproape două noaptea, senzaţia de linişte care ne-a cuprins la finalul spectacolului când, parcă pentru a nu rupe vraja, aplauzele s-au lăsat aşteptate. Au izbucnit apoi cu forţă, iar dansatorii Guillaume Bertrand, István Bicskei, Dénes Döbrei, Samuel Dutertre, Péter Gemza, Josef Nadj şi Henrieta Varga le-au meritat din plin.

Woyzeck este o punere în scenă „lirică”, un poem fără vorbe de o uluitoare forţă care, acum când ar trebui să-l analizez critic, mă absoarbe şi, asemeni personajelor, nu sunt în stare să articulez cuvinte (atotcuprinzătoare, transmiţătoare de sens), ci doar zgomote (goale, superficiale). E Woyzeck-ul lui Büchner, dar într-o interpretare („liberă”) care „schiţează” gestual relaţiile dintre personaje, traseul lor evolutiv, tensiunile existente, ridicolul şi drama acestei lumi claustrante. L-am resimţit ca pe un creuzet în care s-au contopit pentru a renaşte experienţe din trecutul meu de spectator. Am „recunoscut” Medeea-cercuri a lui Tompa Gábor şi intensitatea tragică care transcende Cuvântul, am „reîntâlnit” singurătatea şi drama surdă a personajelor din Café Müller al Pinei Bausch sau O vară fierbinte pe Iza a lui Mihai Măniuţiu şi am „revăzut”, în decor şi costume, obiectele şi manechinele care conturau „realitatea de cel mai jos rang” la Tadeusz Kantor.

Restul, deocamdată, nu poate fi pus în cuvinte.

wohlEugen

Cât e ceasul... în general (22.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

carte: Magda Stief de Adrienne Darvay Nagy 

7 decembrie, Ora 18.00 

În această după-amiază, în incinta Teatrul Maghiar de Stat, a avut loc lansarea cărţii Stief Magda de Adrienne Darvay Nagy (Editura Komp-Press, 2010). Volumul biografic îmbracă forma unui dialog între autoare şi actriţa Magda Stief, personalitate marcantă a scenei teatrale şi care din 2007 este membru onorific al Teatrului Maghiar din Cluj Napoca. 
 

Cartea evocă parcursul personal şi profesional al unei actriţe care iubeşte teatrul şi care şi-a dedicat întreaga viaţă acestei arte. „Teatrul Maghiar din Cluj o iubeşte pe Magdi” a spus regizorul Tompa Gábor, însă cu siguranţă nu doar Teatrul Maghiar, deaorece Magda Stief, a cărei carieră teatrală se leagă de cea a soţului ei, regretatul regizor Vlad Mugur, a jucat roluri şi pe alte scene, atât în România, cât şi în Germania. 

„Nu este vorba despre mine, dar în acelaşi timp este”, a spus emoţionată Magda Stief atunci când a luat cuvântul, copleşită parcă de atenţia care i se acordă. Acest moment festiv nu putea să treacă fără amintirea lui Vlad Mugur şi a întâlnirii dintre cei doi în 1965, când Mugur pune în scenă spectacolul Trei surori de Cehov, cu Magda Stief în rolul Irina. A fost „începutul unei frumoase prietenii” care a durat mai bine de treizeci de ani.

„Am învăţat foarte multe pe parcursul acestor interviuri, despre teatru şi despre profesia de om de teatru” – a mărturisit autoarea, istoricul de teatru Adrienne Darvay Nagy, iar prin apariţia acestei cărţi, pe care sperăm să o vedem tradusă şi în limba română, cititorii vor fi fără îndoială câştigaţi.

wohlEugen

Cât e ceasul... în general (21.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

film în teatru, cu Andrei Şerban şi Ingmar Bergman

6 decembrie, 20.00, Teatrul Maghiar de Stat

Strigăte şi şoapte l-am considerat un film despre moarte, golire emoţională şi durere. Strigăte şi şoapte este un spectacol despre filmul lui Ingmar Bergman. Inevitabil, spectacolul devine un eseu despre actor, personaj, regizor şi arta reprezentării cu ajutorul cărnii umane (atât teatrale cât şi cinematografice).

Spectacolul regizat de Andrei Şerban începe încă înainte de a intra în sală sau de a vedea actorii. Foaierul este tapetat în roşu, lumina diferită faţă de alte ocazii, şi încet, din public iese Zsolt Bogdán, persoana; care e de fapt actorul; care e de fapt un personaj: e Ingmar Bergman.

Intuim că spectacolul nu este o adaptare a filmului. După scurta introducere, trecem de perdeaua de fum din sala de spectacol, ne găsim locul, şi după ce se împrăştie fumul, ne dăm seama că suntem de fapt (prin convenţie) pe platourile de filmare.

Actorii dau dovadă de adevărat talent prin felul în care în câteva fracţiuni de secundă din personaje devin personaj în personaj. Rolul (deşi mai corect ar fi fost rolurile) lui Zsolt Bogdán este cel mai solicitant, acesta reuşind să impresioneze şi să farmece.

Extrem de plăcută mi s-a părut şi trecerea dintre scene, cursivă şi naturală (spre deosebire de montajul de film).

Spectacolul este jucat pe nivele diferite, vorbind atât des-pre film în sine, cât şi despre realizarea filmului, rezul-tatul fiind unul de calitate.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (20.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

despre, dar fără Andrei Şerban

6 decembrie, 18:30, Foaierul teatrului 

Protagonistul serii de luni a fost Andrei Şerban. Înainte de spectacolul Strigăte şi şoapte a avut loc o lansare dublă, pe lângă cartea regizorului a fost prezentat şi un CD realizat de Crenguța Manea pe baza spectacolului Strigăte şi şoapte. Alături de András Visky, moderatorul lansării se afla Crenguța Manea (redactor la Radio România Cultural), despre care Visky a spus că are cel mai frumos nume. L-a şi tradus în maghiară (Ágacska), încercând să demonstreze că nu numai în română sună bine. Între cei doi era un scaun liber pentru Șerban care din păcate nu putea fi acolo.

Realizatoarea materialului audio ne-a vorbit despre cum a ajuns să lucreze la acest proiect. A luat parte la repetițiile mai multor spectacole semnate de Șerban şi s-a îmbolnăvit de dragul repetițiilor. La realizarea spectacolului Unchiul Vania nu a putut fi prezentă, dar când a auzit că regizorul va monta Strigăte şi şoapte la teatrul maghiar, a venit la Cluj la repetiții. Pentru Andrei Șerban nevoia de celălalt este împlinită de teatru, lucrează în acest domeniu pentru că nu poate face nimic de unul singur, spunea Crenguța Manea citându-l pe regizor.

Pentru partea a doua a evenimentului, moderatorul a invitat-o pe Carmencita Brojboiu, scenografa teatrului, să ia loc pe scaunul lăsat liber şi să spună câteva cuvinte despre colaborările cu Andrei Șerban. Când era studentă, Andrei era o icoană de neatins pentru ea, iar acum lucrează împreună în lumea întreagă. Ultimul lor spectacol, Unchiul Vania din Sankt Petersburg a fost nominalizat la premiul Masca de Aur. Am aflat despre modul lui de a lucra, îi place să lucreze în echipă, şi mereu caută să îmbunătățească spectacolul, chiar şi după premieră mai schimbă câte ceva.

Prezentarea propriu-zisă a cărții O biografie (tradusă cu titlul de Életrajz) a fost făcută de către András Visky. Dramaturgul ne-a propus cumpărarea cărții pentru a economisi bani în luna aceasta problematică. În loc să cutreierăm mallurile înainte de sărbători, putem petrece zile plăcute acasă, citind paginile scrise de Șerban. Cartea este rezultatul unor discuții cu doi prieteni buni, Ana Maria Narti şi George Banu. Cei doi l-au stimulat pe Șerban să scrie, i-au pus întrebări şi i-au dat sfaturi când era nevoie. Varianta în maghiară a cărții face parte din seria despre teatru a editurii Koinónia care îşi propune publicarea unor cărți de teatru accesibile.

avramLaura

Cât e ceasul... în general (19.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

se mai nasc regizori?

6 decembrie, 13.00, Casa Tranzit

Zi încărcată la Casa Tranzit, cu prezentarea ultimului număr al revistei Alternatives théâtrales, lansare de carte şi conferinţă ce a pus problema unui „deces” al secolului revoluţionar pentru regia teatrală.

Prezentarea ultimului număr al revistei de specialitate, număr dedicat spectacologiei româneşti contemporane, nu a fost, din păcate, „cu cărţile pe masă” (în sensul propriu al cuvântului). Exemplare ale acestui număr nu au fost difuzate în România (încă), din motive obiective, George Banu comparând revista, în glumă, cu sfintele moaşte.

Număr coordonat de reputatul George Banu şi ilustrat cu fotografii realizate de Mihaela Marin, acesta conţine, din câte s-a spus, eseuri despre mutaţiile de pe scena teatrală românească şi interviuri cu cei mai importanţi oameni de teatru din România.

Despre Gábor Tompa, s-a scris atât în presă cât şi în cărţi, iar ultima iniţiativă (aparţinând Andreei Zsigmond) este una cu totul aparte. Cartea lansată (Cortină de semne – mic dicţionar de expresii teatrale proprii) este de fapt un „dicţional privat” constituit pornind de la convorbirile cu Gábor Tompa din presă, interviuri şi discuţii în public.

Ajungând la ultima parte a conferinţei, dar oarecum şi cea mai lungă şi aşteptată, oamenii de teatru au dezbătut dacă s-a sfârşit secolul regiei. Cristina Modreanu, ca moderator, a făcut o scurtă trecere în revistă a diferitelor estetici regizorale ce au revoluţionat scenele lumii, pentru ca pe urmă să expună tendinţele noi, tendinţe ce se supun post-modernismului. Pledoaria, după ce afirmase că oricum este practic imposibil să răspundem la o asemenea întrebare, s-a încheiat cu o afirmaţie de-a lui Castellucci, acesta având o poziţie radicală şi fiind de părere că marile figuri regizorale dispar şi cu declararea secolului XXI care abia a început drept un secol al interferenţelor (ca schimbare a felului în care se nasc sau sunt reprezentate spectacolele). Mihai Măniuţiu a pus în discuţie, printre altele, felul în care fiecare reformă a teatrului a fost posibilă numai prin reformarea actorului, iar Gábor Tompa a descris regia ca pe o relaţie biologică cu forma. Un răspuns clar la întrebare nu a fost dat, pentru a afla răspunsul, recomandăm mersul la teatru şi observarea fenomenului.

orosRafael

Cât e ceasul... în general (18.) – sau adevăratul jurnal al festivalului

creatorii spectacolelor Process_City şi

Lumea de dincolo sau statele şi imperiile din lună

s-au întâlnit cu spectatorii

Luni, 6 decembrie,

Ora 11.15 

După trei zile în care ne-am obişnuit să-i vedem pe cei doi regizori Boris Bakal şi Katarina Pejovic prezenţi la fiecare dintre spectacolele lor, prietenoşi şi dornici să împărtăşească din munca lor cu spectatorii, întâlnirea din această dimineaţă a fost una firească şi familiară. Relaxaţi, ca la o întâlnire între vechi prieteni, regizorii croaţi au proiectat un scurt film, Vitič Dances, menit să-i familiarizeze pe cei prezenţi la discuţii cu tipul de proiecte artistice şi cercetările teatrale pe care grupul Shadow Casters le desfăşoară. Considerându-şi producţiile spectaculare drept „proiecte pe termen lung”, artiştii croaţi îşi propun să (re)aducă teatrul în comunitate, direcţie care „e foarte tradiţională, noi nu explorăm lucruri noi” a spus Boris Bakal. 

 

Fireşte, curiozitatea celor prezenţi la discuţie s-a canalizat pe spectacolele trilogiei Process_City, pe care Katarina Pejovic a numit-o „dramaturgie de risc maxim” în care firul dramatic este în permanenţă supus transformării. Trilogia nu este un produs finit, ci reprezintă „o creaţie în construcţie” (work in progress). În cazul spectacolului Vacation from History, regizoarea scrie un scenariu nou pentru fiecare reprezentaţie. Partea a doua, Ex-Position, un spectacol care se joacă de cinci ani, combină 10 poveşti personale (în cronica mea vorbeam doar de opt, aş dori să corectez acum), unele dintre ele  adăugate pe parcurs (povestea de la „numărul 67” a fost concepută special pentru turneul clujean). Este un spectacol al trăirii personale care porneşte de la convingerea că „ceea ce este privat nu este interesant pentru toată lumea, însă ceea ce este personal, da”. Despre partea a treia – Process_in_Progress – Boris Bakal a spus că dorea să combată prejudecata „clasică” de receptare a lui Franz Kafka, perceput ca „un autor întunecat” care critică în romanul Procesul o societate opresivă. Însă, la o lectură atentă, romanul spune „o poveste despre mine”, o poveste mai degrabă despre umanitate, decât despre un sistem social, iar spectacolul doreşte să evidenţieze această dimensiune umană.

Discuţia cu aceşti artişti a fost, parcă, prea scurtă. Îi aşteptăm cu noi proiecte şi în ediţiile viitoare.

Ora 12.15

Tot sub zodia familiarităţii a stat şi întâlnirea cu Benjamin Lazar, regizorul spectacolului Lumea de dincolo sau statele şi imperiile din lună. Artistul francez de origine română – bunicul său, originar din zona Clujui, a plecat în Franţa în 1928 – Benjamin Lazar a vorbit despre cercetările sale în sfera artei baroce, cu precădere a teatrului, muzicii şi literaturii acestei perioade. Discipol al lui Eugène Green, primul care a sondat „terenul neexplorat” al artei actorului din secolul XVII, tânărul regizor este la rândul lui un fin analist al deprinderilor actoriceşti şi un atent cititor al literaturii acelei perioade, iar spectacolele sale sunt rezultatele unei cercetări elaborate şi, în acelaşi timp, pasionale: „mă interesează acele texte cu care pot stabili o relaţie aparte, acei autori a căror scriitură se leagă de o experienţă de viaţă”.

wohlEugen

Fotograf: Biró István